Cred că Rammstein a fost pentru cea mai lungă perioadă de timp capul de afiș al trupelor pe care mi-am dorit să le fotografiez. Și când am fost la un vârf de unghie să realizez acest lucru, mi-a scăpat printre degete. Așa că, atunci când am auzit că vor fi cap de afiș la Hellfest 2016, m-am înarmat cu toată răbdarea și am așteptat cuminte ca trupa să ajungă în cătarea obiectivelor mele.
Dar, mai întâi, să povestesc un pic cum am ajuns să mă alătur freneziei. Nu e un fapt foarte cunoscut, dar am fost detașat o vreme prin Franța, la Lille, întâi ca student Erasmus, apoi rămânând câțiva ani în plus pe-acolo. În chiar acea perioadă ascultam Rammstein în draci așa că, atunci când Ioana, o prietenă bună, și-a oferit spre vânzare biletul pe care-l avea la concertul Rammstein de la Lille, am zis da într-o secundă. I se termina stagiul Erasmus mai devreme și nu mai putea rămâne câteva săptămâni în plus doar pentru a merge la concert. Așa că l-am acontat cu ceva vreme înainte, vreo două luni, cred. Numai că restaurantul la care lucram a intrat în renovare fix atunci, în perioada concertului, și mi s-a oferit ocazia să vin acasă pentru câteva săptămâni. Cum nu mai fusesem pe la baștină de vreo 10 luni și cam simțeam că mă usuc pe picioare din cauza asta, am înghițit în sec și am pasat mai departe biletul lui Bogdan, om care mergea la concerte de ani buni. Toate bune și frumoase, am venit zu haus și m-am încărcat cu energie. Fac o paranteză: ați văzut vreodată ochii/privirea oamenilor plecați din țară de mult timp? Din experiența mea, le lipsește strălucirea, licăr care revine deodată cu o excursie acasă, măcar pentru câteva zile. Și cel mai mult am văzut asta la Ioana (o altă Ioana), care nu mai fusese acasă de aproape doi ani și care mai că țopăia după ce a tras o rundă de vacanță. Încheiat paranteza. M-am întors deci energizat, iar Bogdan mi-a povestit că a fost cea mai tare experiență concertistică pe care a trăit-o. N-am știut ce pierd, așa că nici n-am avut regrete prea mari, dar am simțit că am rămas cumva dator. Curios, nici nu mai zic…
Următorul rendez-vous avea să fie în 2010, la Sonisphere Festival de la Romexpo, când deja revenisem în țară de vreo trei ani jumate și nu ratasem nici un concert mare sau festival important de pe la noi (da, da, înainte de a deveni fotograf de concerte am fost un plătitor avid de bilet, contrar a ceea ce cred unii, că fotografii vin la concerte doar ca să intre moca – și am devenit fotograf de concerte din dragoste pentru muzică și pentru fotografie, nu pentru altceva). Iar la Sonisphere am fost prezent din prima până în ultima clipă, mi-aduc aminte că în fiecare zi am fost printre primii la poartă și am alergat ca disperatul ca să prind un loc la gard. Ziua 2 și ziua 3 nu mi-a ieșit la fel ca-n prima, dar tot am reușit să mă prind cu o mână de balustradă J) Așa că, după ce pogo-iștii mai că mi-au rupt spatele la Slayer, Metallica și Rammstein le-am trăit în vârful picioarelor și într-un extaz absolut. Te luai în brațe cu oameni pe care nu-i cunoșteai, țopăiai de nebun, cântai la unison toate piesele, ba chiar am purtat și barca lui Flake pe brațe până la scenă J Iar la final, Mr. Kruspe a venit și a aruncat un pumn de pene de chitară fix în fața mea, dar pesemne că nu mai avea vlagă, căci mai toate au aterizat dincolo de gard. Cu ochi de vultur am văzut cum un BGS a cules cel puțin două de pe jos și le-a palmat. Așa că l-am luat deoparte și, ei da, m-am rugat de el să-mi dea și mie una. După insistențe prelungite, mi-a zis că nu poate acolo și că să ne vedem la intrare în juma’ de oră. N-aveam nici o speranță, dar m-am dus. Omul a venit, mi-a dat pana și n-a vrut nimic pentru ea. Așa ceva mai rar, nu? Nu eram sigur dacă o mai am, dar cine caută, găsește J
Apoi a venit episodul Rock The City 2013, când intrasem în tagma fotografilor de concert și acumulasem deja trei ani în branșă. Eeeei, și aici a venit marea dezamăgire de a nu putea fotografia, deși, de când s-a anunțat line-up-ul, cu vreo jumătate de an mai devreme, numai la asta mă gândeam. A fost atunci un episod ciudat, deși mi s-a promis pe toate părțile că voi fi în fața scenei, în cele din urmă n-am ajuns acolo. E foarte, foarte păcat că, înainte de a acorda acreditări, nu se interesează nimeni de un portofoliu al fotografului delegat, de-a lungul timpului am văzut în fața scenei chiar și oameni cu tablete. Să fim înțeleși, fotografia de concert e un mediu fotografic dificil, necontrolat din punct de vedere al luminii și, pentru a scoate cadre decente, ai nevoie, pe lângă echipament performant, de multă experiență. O să revin asupra acestui subiect într-o postare viitoare. Ce știu sigur e că la Rock The City 2013 managementul Rammstein a cerut 10 fotografi în fața scenei și că marea majoritate a celor care am stat în soare timp de două zile am fost respinși. E ciudat să vezi că cineva care nu prea are treabă cu fotografia (parcă era cineva de la Libertatea) vine doar pentru Rammstein, la un festival care ține două zile încheiate și unde are acreditare pentru tot ce mișună pe scenă. Cert e că atunci am rămas cu un gust amar, dar știam că lucrurile bune vin pentru cei care știu să aibă răbdare, așa că mi-am văzut de-ale mele până data viitoare.
Și, după cum spuneam, ocazia nu a întârziat să apară, anul acesta, la cel mai mare festival de gen din Europa, Hellfest Open Air, unde merg din 2014. Despre festival în sine sunt foarte multe de spus, este de-a dreptul impresionant, plecând de la organizare, spectatori și până la line-up. Voi reveni asupra acestei descrieri într-o postare viitoare, pentru că merită. Acum să ne concentrăm asupra concertului Rammstein, care au ținut capul de afiș al festului vineri, pe 17 iunie. Din anii anteriori știam că e aproape imposibil de a intra în fața scenei, acel loc e rezervat doar publicațiilor tipărite, dar Hellfest e printre puținele locuri unde se poate fotografia în voie din public. At your own risk. Și cum sunt maniac cu pozatul din mulțime, s-a mulat perfect. Tehnica mea e să mă plasez la o distanță rezonabilă față de scenă, rezonabilă în sensul de a fi destul de aproape pentru a fotografia detalii cu tele-ul și destul de departe pentru a prinde întreaga scenă la 50-70 mm focală. Și să se audă bine, desigur. Uneori vin mai aproape de scenă decât mi-aș dori, dar deh, te lași purtat de val, nu-i așa?
În completarea setupului de festival vine un scaun pliabil din plastic (din ăla pentru copii), cu care simt că am făcut deja războiul. Ține 150 de kile, pe ale mele 90 se pare că le suportă destul de bine. A fost trântit, spart pe alocuri, dezmembrat de câteva ori, dar se ține trainic, are două ediții pline de Hellfest și multe alte concerte în țară. Pot spune fără ocolișuri că reprezintă cea mai bună investiție a mea în fotografie de până acum J
Să povestesc un pic și despre echipamentul care m-a susținut în acest demers. Știind că va fi heavy duty, am ales să merg cu două camere, al meu D750 cu celebrul 70-200 2.8 VRII, la care am adăugat un D810 și noul 300 mm f/4 PF VR, luate cu împrumut de la Nikon România (sau Nikoniști, sau Skin), ocazie cu care le foarte mulțumesc. De asemenea, mulțumesc RockStage.ro pentru acreditare. Deci, două camere, două obiective, câte posibiliăți? Păi tot două, 70-200-le pus pe D750, pentru a prinde cadre mai largi și 300-le pus pe D810, pentru crop până la infinit, sau invers. Am ales a doua variantă, pentru că-mi dădea mai multă versatilitate. Practic, punând 70-200-le pe D810, dacă alegeam să-l țin în format DX, ajungeam la un 105-300 mm, menținând și un 300 mm full size pe D750. În plus, eram destul de aproape de scenă pentru a mă juca cu focalele. Amândouă camerele prinse de ham (mulțumesc, Paul Voicu), urcat din când în când pe scaun și trăit concertul. De menționat că acesta e probabil cel mai bun test de anduranță pentru camere, în mijlocul unei mulțimi nebune de oameni, toți în mișcare și două camere bălăbănindu-se în toate direcțiile, în mare parte a timpului le ții în brațe, alteori ții una la ochi și pe cealaltă o protejezi cu corpul. Dar pot fi mândru că ambele aparate au rezistat cu brio și au scăpat fără nici o zgârietură. Eu, mai puțin J)
Despre concert în sine ce ar fi de spus? Rammstein, frate! Una din trupele pe care, dacă aș avea ocazia, le-aș vedea de 100 de ori fără ezitare. Recunosc, dacă aș avea ocazia să merg cu ei în turneu, n-aș ezita nicio secundă. Show-ul, precizie germană all the way. Și să apuci să-I vezi din mijlocul a 160 000 de oameni e de neprețuit. A fost atât de mare nebunia încât, la primele cinci piese, abia dacă puteam ține una din camere la ochi, era în jurul meu o mișcare browniană care m-a purtat pur și simplu pe sus cale de zeci de metri. De reținut că o bună parte erau doar fani Rammstein care veniseră în festival doar pentru o zi și doar pentru o trupă. Probabil că i-am enervat pe câte unii cu urcatul meu pe scaun, am încercat să stau cât mai puțin sus și în reprize cât mai scurte. Dar deloc n-am putut, n-aș fi putut vedea nimic prin pădurea de mâini care se înfățișa în fața mea. Singura mare problemă a fost punctul de stație fix, dar credeți-mă, era imposibil să-l schimb, am stat ca o sardea transpirată la maxim timp de aproape două ore. A meritat tot acest efort? Cu vârf și îndesat, sunt gata în orice moment să merg din nou 😀 Una peste alta, aștept cu nerăbdare să prind și un show din photo pit, pentru a mai schimba unghiurile și pentru a privi din gura lupului cum scuipă flăcări. Deocamdată pot spune cu mâna pe inimă că mi s-a împlinit un vis.
Am ales să nu pun fotografiile în ordine cronologică, ar fi fost un pic cam monoton, le-am amestecat tocmai pentru a putea fi privite degajat și pentru ca vizionarea să fie plăcută.
Ciprian Vlăduț
Galerie foto RAMMSTEIN @ HELLFEST 2016 – autor Ciprian Vlăduț